1. ”După diplomă – regizor, după ocupație – jurnalist, legal – liber profesionist”… Asta spuneai despre tine în anul 2013 în performance-ul sfârșit. work in progress. Ce s-a schimbat între timp?

Robert Bălan: S-a schimbat că, după spectacolul ăla, m-am apucat din nou de teatru. Și, în toamna asta, nu m-am ocupat deloc cu jurnalismul. Probabil că o să revin și la jurnalism într-o formă sau alta. Mai ales că zona artistică, aceea care mă interesează în primul rând, a independenților, a experimentelor, a teatrului legat direct de probleme contemporane, e încă slab promovată. Chiar dacă a crescut foarte mult în ultimul timp. Uite, de exemplu, voi aici în Mureș, aveți nu știu câte teatre/trupe independente. Dar în perioada în care m-am aflat în oraș, despre existența acestor spectacole am aflat cu totul întâmplător și, de obicei, după ce fuseseră. E bine măcar că Naționalul e vizibil. Și am văzut că nu duce lipsă de public.

Citatul din spectacolul meu ”sfârșit…” se încheia așa: ”…legal – liber profesionist, adică un fel de șomer care nu primește ajutor de șomaj”. Cam asta însemnă ”liber -profesionist” pentru mulți, mai ales pentru personalul din instituții publice care nu știu unde să te încadreze, că nu intră perfect în nici o schemă. Ești doar un fel de ”pierde-vară” care le încurcă socotelile.

2. Ai făcut în câțiva ani spectacole diverse: de la performance, stand-up comedy, până la teatru pentru copii. Ce cauți atunci când faci teatru?

Robert Bălan: Subiecte care să mă interesese, să mă afecteze în mod direct. Am făcut, pentru copii mici, un spectacol despre dispariția spațiilor verzi din orașe. Și nu are deloc un ton didactic. Subiectele performance-urilor cu/de mine au ca subiect viața mea ”tumultoasă”. Ați remarcat ghilimelele, da? E forma cea mai ”adevărată” la care am ajuns la un moment dat: eu cu banalitățile mele, cu obiectele mele din casă aduse la fiecare reprezentație în încercarea de a fi cât mai autentic. Pentru că uneori teatrul mi se pare așa de fals. Și de aia prefer ca artificialul să fie la vedere. Prefer ca subiectele să fie spuse/expuse direct.  Nu-mi plac parabolele, nu-mi place esteticul de dragul esteticului, nu-mi plac spectacolele ”frumoase” care au cel mult impactul unui tablou.  M-am uitat la el, e frumos, dar nu mă atinge cu nimic: e despre niște burghezi din secolul 19, dar care sunt îmbrăcați în costume contemporane și plasați în Coreea de Nord. Mai bine scriu un text nou.

Spectacolul meu ideal ar fi cam așa: are umor, oferă spectatorului o experiență și pune întrebări. Sper că spectacolul la care lucrez acum la Compania Liviu Rebreanu are câte ceva din toate astea. Dar mai vedem cum e cu idealul. Știți și voi că e greu de atins. (Și aici ar trebui să bag un emoticon zâmbăreț.)

3. Cum crezi că este primit teatrul contemporan în societatea noastră? Cum reacționează publicul la astfel de spectacole? 

Robert Bălan: Există oameni care vin la teatru ca la operă (știu deja cum trebuie să arate spectacolul), există oameni care vor să fie surprinși. Există public și pentru ”Take, Ianke și Cadâr” și pentru dramaturgi contemporani și pentru teatru social și pentru experimente.  Important e ca și resursele să fie distribuite echitabil.

Eu nu cred că publicul trebuie alintat. Mai ales acum, când mai toată lumea așteaptă ca la teatru doar ”să se simtă bine, să se deconecteze”. Bine, acum dacă vii cu un performance radical în fața unora care au fost la teatru o singură dată în copilărie, s-ar putea ca ăștia să nu mai calce altă dată în vreo sală de spectacol. Și uneori, dacă nu vine nimeni la spectacol s-ar putea să fie doar pentru că e prost, nu pentru că publicul e atât de incult și nu înțelege cum vine treaba cu artele înalte. Dar nu cred că artistul trebuie să se comporte ca un lăutar, să cânte ce îi cere ăla de marcă banul! Sau, poate, ar trebui să ia exemplu de la lăutar. Ăla bun e un mare artist care se prinde repede cam ce are nevoie clientul. Și nu îi cîntă doar d-alea vesele, ci și cântece ”de suflet” care îl fac pe client să plângă, să-și amintească de momente neplăcute din viață.  Cât despre partea cealaltă, dacă vrei să faci doar ”entertainment”, poți să faci și fără să-i tratezi pe spectatori ca pe niște proști.

4. Acum lucrezi la spectacolul ”O viață sigură” de Elena Vlădăreanu la Teatrul Național Târgu-Mureș. Cum decurge colaborarea cu echipa? 

Robert Bălan: Au fost momente la repetiții când subiectul dezbătut în text continua să fie dezbătut de actori la finalul scenei, așa că nu mai știam dacă replicile cu pricina apar în textul scris de Elena, dacă ei improvizează fiindcă nu-și aduc aminte textul sau dacă scena pe care o jucau s-a transformat în discuție despre viața lor personală. Datorită acestor momente am schimbat scena de final și acum doar cu textul în mână mai știu ce era inițial scris și care sunt intervențiile lor. Le mulțumesc foarte mult actorilor Emilia Banciu, Loredana Dascălu, Claudiu Banciu și Andrei Chiran că au avut răbdare cu nesiguranțele mele pe parcurs, scenografei Măriuca Ignat și restului echipei din teatru că nu mi-a pus deloc bețe-n roate, cum se mai întâmplă, ba dimpotrivă au făcut ca lucrurile să meargă de la sine.

5. Poți să ne divulgi câte ceva despre ce se va întâmpla în acest spectacol?

Robert Bălan: ”O viață sigură” este un text despre lumea big-brother în care trăim. Chiar dacă nu pare, piesa e aproape una de teatru documentar. Elena a făcut și prelucrat interviuri cu diverși oameni, a preluat opinii de pe forumuri și din spațiul public, a discutat cu părinți și educatori. Fiecare scenă pornește de la ceva care s-a întâmplat în realitate, de la părerile unor oameni cât se poate de reali, de la discuții online sau față în față, de la articole din presă.  Cineva chiar și-a exprimat bucuria că are un buncăr sub blocul lui nou și ”perfect”, altul vrea bariere la intrare în casă, altu’ crede că poate să decidă pentru copii altora, mulți cred că ar trebui să ne supraveghem non-stop. Pentru binele nostru. Și culmea, când se mai trezește vreunul să spună că e ceva în neregulă cu obsesia asta a ”siguranței”, ori nu e luat în seamă ori se discreditează singur cu citate din Apocalipsă și referiri la viața în secolul 18.

Piesa conține referiri la multe din problemele legate de obsesia siguranței și protecției în raport cu viața privată/ viața domestică. E ok să filmez copilul non-stop la grădiniță? În felul ăsta am mai bine grijă de el, îi ofer o viață mai bună sau de fapt îl controlez tot timpul și nu-l las să-și dezvolte independența de care are nevoie? Mai multe sisteme de protecție ne fac mai fericiți sau mai anxioși? Care e punctul până la care pot să merg și e ”normal” să mă protejez și unde începe anormalul, sau chiar boala psihică?

Dar nu vă speriați, chiar dacă tema e așa ”grea”, spectacolul nu e deloc ”dramatic”. E și greu să fii foarte serios, atât timp cât părțile nu se ascultă una pe cealaltă și majoritatea opiniilor merg spre extreme.

Interviu realizat de Emi Ostace pentru site-ul Teatrului Național Târgu Mureș