cu tataia la Berlin

Un film de Robert Bălan

Cu: Ion Sandu, Elena Vlădăreanu

Film realizat pentru proiectul 25 x 25 x25 de la Tranzit.ro

13, 14 decembrie 2014

Acest film este de fapt povestea unei călătorii ratate. E o poveste de familie dar, aşa cum credeam şi când am lucrat la volumul meu din 2005, care m-a transformat în opinia critică într-o eurosceptică, istoria este făcută exact din astfel de poveşti de familie, insignifiante şi perisabile. Iar literatura, arta în general, poate să le dea suflu atunci când ele nu mai au.

În 2008, bunicul meu avea 80 de ani. (Acum are 86, e sănătos, poate ceva mai surd decât în urmă cu şase ani). Nu ieşise niciodată din ţară deşi, imediat după căderea comunismului, s-a grăbit să-şi facă paşaport. Şi l-a reînnoit de câteva ori, apoi a renunţat, la fel cum părea că a renunţat şi la excursia „în străinătate”.

E nevoie de câteva precizări. 1. Bunicii din partea mamei erau – bunica nu mai trăieşte – adventişti practicanţi.

2. Pentru mine, probabil ca şi pentru mulţi alţii din această sală, străinătatea era cel mai misterios lucru cu putinţă. O prietenă a bunicilor, Tanti Ani, nemţoaică, a reuşit la mijlocul anilor 80, să emigreze în Germania. Venea o dată pe an aducând pentru toţii copiii din Biserică dulciuri şi pixuri şi creioane colorate şi plicuri cu praf de budincă. Asta se traducea pentru noi: Vine Tanti Ani din străinătate şi ne aduce ursuleţi de gumă,

3. La începutul anilor 90, unchiul meu, fratele mamei, tenor, a reuşit, după ce încercase de mai multe ori şi în anii 80, să plece din România şi să se angajeze la Opera din Magdeburg. Am început să primim fotografii făcute în piaţa de flori sau în piaţa de legume şi fructe sau în supermarketurile din Magdeburg. Cum era Medgidia la începutul anilor 90? Rece şi întunecată şi săracă. Cumva, noi, în familie, am simţit că, în sfârşit, străinătatea s-a deschis şi pentru noi. A pleca în afară devenise dintr-o dată plăcut plauzibil. Nu a fost aşa. Sunt tot felul de motive, cele mai multe ţinând de acea intimitate obiectivă a familiei. Străinătatea a rămas la fel de impenetrabilă. Eu am reuşit să-i vizitez pe acest unchi şi mătuşă abia 15 ani mai târziu, când lucram deja şi o bursă în jurnalism mă dusese la Berlin, la vreo 200 de km de Magdeburg. Bunicul meu însă nu reuşise şi se mulţumea cu fotografiile acelea colorate şi cu casa lor descrisă în amănunt în scrisori interminabile.

4.În 2008, când a împlinit 80 de ani, am zis hai s-o facem acum. Nu am ajuns la Magdeburg, de aceea zic că filmul este povestea unei călătorii ratate. Nu am ajuns acolo din exact aceleaşi motive care ţin de intimitatea familiei – toate motive obiective, desigur. A fost Berlin pentru că am sperat până în ultima clipă că vom ajunge la Magdeburg. Dar a fost Berlin şi pentru că, pentru un obsedat de însemnări şi de evenimente istorice, aşa cum este bunicul meu, nu s-ar fi potrivit un alt oraş. Cel puţin aşa credeam atunci, acum nu ştiu dacă aş mai face această excursie şi cum şi unde.

Când am filmat nu cred că intenţionam să facem ceva cu imaginile. Era mai mult un document pentru familie, o familie care, încă o dată, este obsedată să arhiveze. Fotografii, înregistrări audio, „ca amintire”. Aşadar un home video. Bunicul meu a primit ulterior un dvd player şi ghiciţi care este singurul dvd pe care îl are în casă: cel cu imagini din această călătorie.

La un moment dat ne-am pus această problemă, ce-ar fi dacă am face un film. Nu l-am făcut, vă imaginaţi. Dar a venit invitaţia Ralucăi Voinea, eu eram la un colocviu în Tunis despre literatura angajată şi am avut această revelaţie, cel mai potrivit lucru pentru pentru 25/25/25 este filmul cu tataia la Berlin pe care nu am apucat să-l facem. Robert s-a pus pe treabă, l-am făcut acum.

O morală? Nu ştiu dacă pentru el cei 25 de ani înseamnă altceva în afara acestei călătorii de câteva zile în Capitala Germaniei, unde am stat într-un apartament patrulat de şoareci pe Bulevardul Karl Marx.

Elena Vlădăreanu

13 decembrie 2014