Un performance despre experienţa maternităţii, despre condiţia femeii-artist, despre confuzie şi crize, despre identitate şi panică, despre limite, corp şi… nutriţie.
Un spectacol scris de o mamă şi interpretat de trei actriţe care sunt, la rîndul lor, mame.
Un spectacol care a putut fi realizat datorită unei campanii de crowdfunding.
Text: Elena Vlădăreanu
Cu: Dana Voicu, Carmen Florescu, Lala Mişosniky
Guest star: Eva Bălan
Voci: Maria Balabaş, Elena Vlădăreanu, Mădălina Duţescu, Sanda Watt
Afişe, stencil: Andrei Gamarţ
Regia: Robert Bălan
Un proiect ART NO MORE cu sprijinul WASP – Working Art Space and Production. Proiect finanţat parţial prin plaforma de crowdfunding We Are Here
Producători: Matei Martin, a. urmanov, Oana Cătălina Ninu, Irina Costache, Dorina Kolkhuis Tanke, Cinty Ionescu, Ana Glavce, Odilia Roşianu, Ruxandra Ghiţescu, Cristian Bălan, Andreea Manolescu, Daria Ghiu, Carmen Radu, Diana Popescu, Florentina Bratfanof, Dorin Vlădăreanu, Ana Maria Tăut, Andreea Dobrin, Gabriele Palma, Magda Cârneci, Anca Fronescu, Georgian Lugojan, Eugenia Dobrescu, Kinga Boroş, Colivia, Mihail Sandu, Ana Bălan, Farid Fairuz, Anca Rozor, Alina Purcaru, Ştefania Ferchedău, Raluca Ana Maria Pop, Ana Maria Stroe, Mihaela Dancs, Irina Botea, Mădălina Dan, Raluca David, Ruxandra Cesereanu, Cosmin Manolescu, Jean – Lorin Sterian, Raluca Voinea, Ada Solomon, Dan Birla, Mara Dragomir, Sergiu Nicolae Brega, Cezar Nicolescu.
Mulţumiri speciale: Dan Perjovschi, Andreea Căpitănescu, Florentina Bratfanof, Sanda Watt, Alexandru Maftei.
“Mult timp după ce am născut nu m-am mai gândit la literatură, deşi ea era undeva acolo. Când rămâneam pentru câteva minute singură încercam să verbalizez ceea ce mi se întâmpla, dar curând mi-am dat seama că este imposibil. Nici un cuvânt, nici un singur cuvânt nu poate descrie ce se întâmpla cu mine atunci când îmi ţineam fetiţa în braţe. Sau când stătea la sân. Sau când o priveam minute în şir în timp ce dormea. Sau când îi ţineam tălpile lipite de obrajii mei. Ce a ajuns în cuvinte sunt eu. Cu schimbări, cu frustrări, cu ezitări, confuză, neîncrezătoare, apucată, panicată, nedormită, cu burtă, instinctuală, citind tot mai multe despre nutriţie şi creşterea copilului şi punându-mi tot mai multe întrebări – de fapt, variante la „oare fac bine ce fac?”.
Aşa a apărut „Habemus bebe”. Este cel mai personal şi, în acelaşi timp, cel mai politic text pe care l-am scris vreodată. Asta şi pentru că maternitatea, pe lângă toate lucrurile cunoscute sau mai puţin cunoscute, dar la care într-un fel sau altul mă aşteptam, m-a pus şi în situaţia de a mă confrunta cu limitele corpului meu şi cu statutul meu artistic (sau social, ca să nu sune atât de pretenţios). Adică, ce mai pun acum după „elena vlădăreanu, ”? Mamă? E suficient pentru mine? Aş vrea mai mult? Îmi permit să fac mai mult? E drept faţă de copil ca eu să-mi folosesc timpul şi pentru altceva care să nu intre în schema alăptat-joacă-activităţi? Cum mă împac cu faptul că biroul şi laptopul şi cărţile au fost înlocuite rapid de blatul de bucătărie, aragaz şi oale? Este despre confuzie şi despre timp, despre corp şi despre identitate, despre nutriţie, hrană sănătoasă, angoasă. Despre limite. Inclusiv despre cele ale literaturii. Pot să mai scriu poezie? Dacă scriu, de ce aş publica-o? Cum să rămână în depozit cel mai actual şi mai acut text al meu despre mine? A ieşit o instalaţie. Diferite medii, diferite texturi, trei femei, o singură voce. Vorbesc despre mine (cum altfel, că doar eu le-am scris), vorbesc despre voi. Le mulţumesc mamelor grozave pe care le am în jur, începând chiar cu mama mea, de la care am învăţat atâtea şi care m-au inspirat enorm.” Elena Vlădăreanu
Mama, la intersecţia cu ea însăşi
Scriitoarea Elena Vlădăreanu a scris acest text – o formă de poezie urbană – ca o colecţie de norme, sarcini şi presiuni sociale, nevoi personale, gînduri intime, frici neexprimate, frustrări reprimate ale unei mame care se zbate să facă faţă pretenţiilor de supererou pe care le are restul lumii faţă de ea. Să fie o mamă bună, o femeie de carieră, o iubită senzuală şi asta în ciuda transplantului de identitate pe care l-a suferit şi a cronicei lipse de timp. Este un scenariu pentru multiple voci ale unui singur corp, care emit edicte sociale sau şoptesc dorinţe refulate, de unde şi prezenţa a trei actriţe, toate mame (Dana Voicu, Lala Mişosniky şi Carmen Florescu funcţionează polifonic, cu o încîntătoare autoironie), care expun intim şi simbiotic – expresie a multiplelor obligaţii cărora mama trebuie să le facă faţă şi a confuziei cu care aceasta răspunde – experienţa maternităţii şi modul în care aceasta poate „sufoca“ femeia. Regizorul Robert Bălan a creat un univers de jucării (cele mai multe aparţinînd micuţei Eva, fiica sa şi a Elenei Vlădăreanu, guest star în spectacol) din care cele trei actriţe construiesc şi deconstruiesc, sub forma jocului, identitatea de mamă, care nu înseamnă, totuşi, sfîrşitul vieţii personale sau abandonarea propriilor vise. Spectacolul refuză să fie tezist, moralizator sau militant, mai degrabă arată către cei care au astfel de atitudini, inclusiv statul. De la propanganda lui Ceauşescu („Cea mai mare onoare pentru femei este să nască şi să crească copii“), pînă la recenta declaraţie a preşedintelui Traian Băsescu („Maternitatea este una dintre misiunile fundamentale ale femeii“), părerea statului în această privinţă, exprimată de bărbaţi, este promovată şi legiferată. Maternitatea este politizată şi manipulată în discursul public. Mama este rezultanta unor proiecţii ale altora – stat, societate, familie, prieteni – despre ea, produsul unui mental colectiv care îi conferă un statut social, dar o depersonalizează. Asta cu toate că în procesul maternităţii sînt implicate elemente care o definesc ca individ – corpul transformat, agresat, privat de intimitate –, iar viaţa îi este reconfigurată. Societatea se ocupă cu prezervarea modelului, nu cu înţelegerea realităţii concrete.
Oana Stoica în Dilema Veche
Mami, cânti?
În Habemus Bebe, mama-din-bucăți-lipite e un aliaj de prezențe atente la conținutul timpului de împărtășit, la duratele secționate între timpul alocat copilului, soțului, prietenilor, ei înșeși. Cele trei actrițe definesc, pe voci distincte, perfect individualizate, un tempo performativ coral, în care intervențiile corporale și calupurile de text pe care le rostesc cu ironie, tandrețe, dramatism și distanțare cinică se completează inteligent. Corpurilor mecanizate care execută pe bandă ritualul curățeniei le corespund corpurile care-și chestionează feminitatea, rolul în familie, fricile și secundele de liniște în care dăruiesc jucării și fac baloane de săpun. Mama-agitație și mama-panică, „mama-freacă tot” și „mama-joacă-te cu mine”, „mama-să mâncăm bio” și „mama-am obosit puțin” sunt doar câteva decupaje de mame pe care spectacolul le alternează contrapunctic.
Mihaela Michailov în Şapte seri
Habemus bebe sau despre groaza şi bucuria de a avea un copil
Tocmai asta e absolut extraordinar la Habemus bebe, piesa scrisă de Elena Vlădareanu şi regizată de Robert Bălan, că adună fragmente fidele din viaţa reală a oricărei mame, pe care le aranjează atât de bine încât mesajul artistic reuşeste să-l cucerească chiar şi pe un sceptic ca mine.
Răzvan Chiruţă în Suplimentul de cultură
În atenţia tinerelor mame şi nu numai
Nu e un spectacol care să semene altora, mai ales că nici nu ar avea cui să semene. Vorbim, de altfel, din câte cunosc, de primul copil al poetei. Forța spectacolului vine din originalitate, dar și din sinceritate vine. (…)
Nu e o odă închinată maternității, nu e nici o elegie, e viață – viață adevărată și de aceea e frumoasă și cumplită.
Andrei Crăciun în Ziarul Metropolis
Habemus Bebe, o calătorie într-un ţinut exotic: viaţa tinerei mame.
“Eu evit să vorbesc despre sacrificii şi despre privări (de plăceri, drepturi), poate şi pentru că fac parte dintr-o generaţie care a fost crescută în această obsesie a sacrificiilor pe care părinţii le fac pentru binele copilului. Sigur că se adună frustrări, sigur că eşti cu nervii ţăndări, dar dacă lucrezi doar la fantasma „mamei de sacrificiu” nu meriţi mai mult decât această întrebare, care se regăseste şi în spectacol: ce ţi-o fi trebuit copil?”
Interviu cu Elena Vlădăreanu pentru 121.ro
Femeia după ce naște
Habemus bebe a început pe zidul de lîngă Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, pe „ziarul orizontal” „administrat” acolo de Dan Perjovschi. Cu aproape un an în urmă, Dan mi-a propus să fac un stencil pentru zid. Eu lucram deja la acest proiect, eram obsedată de „femeia în misiune patriotică”. Nu făcusem un stencil în viaţa mea. După mai multe încercări eşuate, am apelat la un profesionist, artistul Andrei Gamarţ. Aşa a apărut Artista-Femeie în misiune patriotică. Originalul va mai putea fi văzut un timp (scurt) pe zidul din Sibiu. Acasă îl puteţi avea pe o sacoşă sau pe o insignă dacă faceţi o donaţie (detalii în acelaşi loc ca mai sus, pe platforma We-Are-Here.)
Elena Vlădăreanu în Dilema Veche
Habemus bebe. Challenge accepted
Cu siguranţă, spectacolul este oricum, numai moralizator nu, fiecare având libertatea să interpreteze cât vrea (şi cât poate). Alăptatul în public, prezenţa copiilor foarte mici (şi greu de potolit) în sălile de teatru sau concerte par a fi încurajate. Sau nu? Mergeţi la spectacol dacă vreţi să vă lămuriţi!
Oana Purice pe blogul Terorism de cititoare
Trei întrebări pentru Robert Bălan în Dilema Veche
„Habemus bebe” nu-i o piesă. N-avem personaje, conflict, poveste. Este o colecţie de texte care au în comun tema maternităţii. Cum zicem noi în comunicatul de presă: „ar fi putut să fie următorul volum de poezie al Elenei Vlădăreanu”. Numai că e un volum care va ajunge la cititor (scuze, dar nu găsesc alt termen) în altă formă. Nu e o carte tipărită pe hârtie, e una performată.
Elena Vlădăreanu: „Habemus bebe este despre mine. Şi va fi un spectacol asa cum sunt eu acum.“
E ultimul lucru pe care mi l-aş dori, un spectacol despre maternitate tezist. Tocmai pentru că e o zonă atât de disputată comercial, politic, intim. Toată lumea are o părere despre maternitate, despre cum trebuie crescut copilul, despre ce trebuie să facă mama, ce să facă tatăl. Unii nu se mulţumesc cu a avea păreri, ci încearcă să le vândă, să le impună, să le legifereze.
Interviu cu Elena Vlădăreanu pe Bookaholic.ro
De ce ne dorim să existe “Habemus Bebe”
Vă amintiţi probabil cum este prima perioadă de după naştere. Când hormonii dau cu emoţiile tale de pământ, când ţi-e teamă şi eşti şi fericită şi te topeşti de dragul omuleţului care dintr-odată îţi umple toată viaţa. Când eşti copleşită, când vrei să nu greşeşti numai că nimeni nu îţi garantează că e bine ceea ce faci, când toată lumea sare cu sfaturi, când nu ştii. Când eşti îngrijorată. Când fără să vrei urechile ţi se deschid de câte ori auzi ceva ce are legătură cu maternitatea. Când aduni atâtea informaţii încât nu ştii ce să faci cu ele şi nici dacă le vei folosi vreodată. (Nu o să le foloseşti, mai mult ca sigur, dar orice mamă are propria ei arhivă.) Când ştii mai multe cântece şi poezii decât ţi-ai imaginat vreodată. Când te simţi abandonată de prieteni. Când îţi faci noi prietene, cu copii. Când te vezi obligată să socializezi: pe stradă, în autobuz, în lift, în parc. Aşadar, “Habemus bebe” este un spectacol despre confuzie. Despre fragilitate. Despre emoţii. Despre frumuseţe. Despre femei puternice. Despre mame.
Interviu cu Elena Vlădăreanu pentru totuldespremame.ro
Festivaluri: eXplore dance festival (București, 2014) , Festivalul Internațional pentru Public Tânăr (Iași, 2014), Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent (București, 2014), 11plus1 la Teatrul National Craiova (2017)
O listă completă a apariţiilor media şi linkurile către articolele complete se poate găsi la adresa:
http://habemusbebe.artnomore.ro/despre-habemus-bebe/
Trailer:
Blog:
Facebook:
https://www.facebook.com/habemusbebe
Fotografii: Alexandru Maftei